Povestea Daciei mele – Purcica (B 972 UAP)

Povestea Purcicai, premiata de Allianz – Tiriac cu Locul I la Intalnirea Nationala Dacia Clasic de la Brasov, ii apartine Gabrielei Magureanu. Masina este in familia ei din 2010. Sentimentul de a conduce o Dacie este “unic”, spune Gabi. “Trecutul invie prin tine”.

Iata povestea ei:

“Timp de multi ani am trait cu convingerea ca batrana Dacie este o masina greu de condus si ca nu oricine se poate urca la volanul ei. Inca de cand mi-am luat permisul de conducere tatal meu obisnuia sa-mi spuna ca daca nu stii sa conduci o Dacie, nu stii sa conduci. Dacia imi parea o fiara nedomesticita in care niciodata nu esti sigur pe frane si daca te incumeti sa pleci cu ea intr-o calatorie atunci e musai sa nu iti lipseasca un capac de delcou, bujii si fise, o bobina, o curea de ventilator sau o pereche de dresuri de calitate, patent si sarma si un prieten foarte bun dispus sa te recupereze daca toate astea nu te ajuta.

Ma gandesc acum amuzata la toate povestile pe care le-am auzit de-a lungul timpului. E drept ca uneori ramaneai in drum cu Dacia, dar macar stiai si aveai ce sa ii faci existand sanse mari sa ajungi cu bine la destinatie. Ma gandesc ce s-ar intampla daca astazi masina noastra moderna s-ar strica. Cati dintre noi ar sti ce sa ii faca? Intr-un fel, tata avea dreptate, dar nu pentru ca daca te urci la volanul unei Dacii cineva iti sterge cu buretele cunostintele in ale sofatului, ci pentru daca nu ai condus o Dacie, nu ai aflat ce inseamna sa iubesti sa conduci.

Concret, totul a început prin 2010. Îmi amintesc și acum telefonul sotului meu: “E din ’72, e în mare parte la vopsea originală, știi cum e? E frumoasă tare, tare. Nu mai am răbdare, de-abia aștept să o vezi. E gri 83. Hai că fug, mă duc să mă mai uit la ea, vorbim.”. Nu mi-a dat prea multe detalii, nici nu le-aș fi înțeles. Nu eram încă inițiată.

Nu il mai vazusem atat de fericit. Avea în sfârșit o Dacie. Se lumina de fiecare dată când vorbea despre ea și bineînțeles putea să vorbească despre ea ore în șir fără să se repete. O vizita des și o ținea la loc de cinste. Prietenii mă întrebau în glumă dacă sunt geloasă. Bineînțeles că da. La pretioasa lui Purcica observa detalii de pe un ornament cromat, o dunga mica pe o fata de usa, insa daca eu imi schimbam radical culoarea parului ma intreba fastacit daca mi-am facut ceva la par. Mă consolam însă cu gândul că seara tot la mine se întorcea. E drept că uneori se întâmpla să o facă târziu în noapte, că mirosea a mecanic, că de cele mai multe ori era zgâriat, lovit sau tăiat la mână, dar de fiecare dată era fericit așa că rivalitatea dintre mine si ea scădea. În timp am ajuns să o îndrăgesc.

In 2011 am avut prima dată ocazia să o conduc. Primul nostru drum a fost pret de 40 de km. Nici prea mult, nici prea puțin, aș spune suficient cât să mă cucerească. Îmi plăcea că nu mă îngrădea vizual, îmi plăceau zgomotul motorului la ralanti, textura volanului subțire îmbrăcat în plasă, lumina galbenă a farurilor și zgomotul capotei atunci când se închidea. Aerul frantuzesc compensa cu mult dotarile automobilelor noi. Cand te urci intr-o astfel de Dacie te napadesc amintirile copilariei cand adormeai leganat in drum spre mare. In timp ce inchizi usa ti se deschide o poarta catre trecut, un trecut personal cu profunde implicatii emotionale sau o poarta din istoria auto romaneasca.

Fiecare moment petrecut in Dacie marcheaza o intoarcere in timp ce oglindeste trairi inzestrate cu forta nostalgiei. Cand conduci o Dacie trecutul invie prin tine, iar sentimentul e unic, la fel ca fiecare Dacie”